Kill

Se pare ca am uitat sa iubesc, deoarece am iubit prea mult...

E ciudat, pentru ca eu tot timpul gasesc o solutia de a nu sta in apa rece a unui sentiment pentru simplu fapt ca ma degradez in interior si acel interior nu prea mai are cum sa se degradeze pentru ca au ramas doar sentimentele de empatie pentru prieteni, iubirea pentru parinti si sora si gandul ca cuiva chiar parea rau daca n-as exista, chiar daca nu m-ar cunoaste nici din vedere.

In ultimii doi ani nu pot sa-mi detasez sentimentele, sa le las in urma, sentimentele fata de o persoana ce este imposibil sa o iubesc acum, nu reusesc si asta o sa ma distruga.

Imi trebuie o pauza, una fara sa mai stiu ce este in jurul meu...

Dar se pare ca este adevarat ce se spune despre uitarea unei persoane atata timp cat esti langa ea. Chiar nu poti si e sfasietor...

Povestea mea e complicata si nimeni nu ar intelege-o, dar in acelasi timp au trecut prin ce am trecut si eu...

Un sfat pe care il dau tot timpul, dar niciodata nu-l urmez : Deschidete fata de perosana in care ai incredere pentru ca te va intelege.  Eu nu am urmat niciodata acest sfat pentru simplu fapt ca am fost atent la orice vorba zisa de o persoana care mi s-a destainuit si subconstientul meu nu m-a lasat sa vorbesc pentru simplu fapt ca as putea sa fac aceleasi greseli. E gresit, dar nimeni nu a reusit sa ma faca sa-i spun tot ce este pe sufletul meu si nu va fi nimeni in stare sa ma faca...

Scopul acestui post cred ca este betia, pentru ca, sub influenta alcoolului, esti sincer si sentimentele tale sunt amplificate si daca sunt sufletul omenesc nu poate indura foarte multe suferinte, asa suntem noi oamenii....

Sper ca persoana de care am vorbit aici sa se prinda, desi de foecare data cand am scris ceva legat de aceasta persoana nu a avut niciun efect...

Sper sa nu citeasca nimeni asta pentru ca este un act de slabiciune si caracterul meu nu imi permite sa fiu slab(paradox, stiu)...

Lucrul comic este ca de fiecare cand incerc sa scriu acest sentiment de incertitudine, tristete, disperare sau,chiar, obsesie, trebuie sa omit ceva, dar asa va ramane intotdeauna, un ciot...

Parinti si copii

Sunt scarbit cat de mult a degenerat aceasta relatie de iubire data de insusi Dumnezeu...
De ce un baiat nu poate sa isi petreaca un anumit timp din zi cu tatal sau, de ce o fata nu vrea ca mama ei sa ii fie cel mai bun prieten si confident, de ce parintii nu au grija la ce spun si ce fac sa nu-si influenteze copii, de ce fiilor/fiicelor nu isi mai ajuta parintii, de ce?...
Perfectiunea in aceasta relatie este atunci cand fiul vede un idol in tatal sau, un indrumator, dar un prieten in acelasi timp. Perfectiunea este atunci cand fiica se duce si povesteste mamei ei despre un potential/ actual prieten, despre cum va fi la primul act sexual sau pur si simplu sa stea, sa vorbeasca si sa iasa in oras impreuna...
Lumea asta a stricat tot. S-a transformat intr-o bariera intre copii si parinti si asta nu este in niciun fel bine...
O maturizare prematura a unui copil are consecinta majore asupra unui copil...
Si cand se cauta o solutie de reanimare apare lipsa interesului, diferenta dintre mentalitati si toate cele, in final relatia amanandu-si un curs mai bun pana in momentul in care ambele parti isi dau seama ca mai e putin timp care poate fi petrecut impreuna si poate fi prea tarziu, ipotetic vorbind...
Exemplul personal:
Tatal meu a plecat cand treceam clasa a 5-a in Italia si se tot plimba pe acolo de atuncidin cauza unei ambitii oarbe de a construi ceva cu mainile lui...
M-a influentat foarte mult deoarece am crescut mai mult fara parinti deoarece si mama a fost victima colaterala, plecand din cand in cand acolo...
Imi pare nespus de rau ca m-am maturizat in gandire prea repede, mi-am format caracterul gresit si am pierdut o parte din dragostea fata de parinti...
Unde iti este tatal sa te invete sa te barbieresti sau unde e tatal tau atunci cand inveti sa conduci sau unde iti e tatal sa inveti sa bei sau sa bati un cui...
Lucruri mici, dar care te formeaza mai bine decat atunci cand te formezi de unul singur...
Cu mama ma inteleg bine, nu prea ma intelege, dar nici nu vrea. De ea sunt mai apropiata pentru ca fost langa mine, dar sunt niste lipsuri pe aici pe acolo.
As fi ipocrit daca as spune o relatie perfecta, dar ma enerveaza ca parca nu se apropie...
Ma oftic ca nu imi gasesc puterea sa vorbesc cu ai mei adevaratele probleme din viata, poate mi-ar gasi o solutie viabila, dar cred ca este un compromis cu care voi trai toata viata si sper ca voi construi casa cu tata si cu mama sa petrec mai mult timp...
Nu stiu daca va regasiti in situatia mea si nu vreau sa va regasiti, dar pentru mine este subiect foarte delicat...
Mama, Tata, va iubesc!...