Treaba asta cu viata nu e chiar asa de usoara cum parea cand o priveam prin ochii unui copil.
Nu zic ca este imposibil sa supravietuiesti, dar e putin mai greu de cat mi-as fi imaginat.
Cand treci prin ciurul unor relatii pline de sentimente de fatada, sentimente ce-ti sunt incerte in momentele incetosate de furie sau tristete, nu iti revii chiar asa de usor cum ai vrea...
E ciudat cum la un moment dat vorbesti despre puterea de a trece peste un anumit moment din viata si putin mai tarziu te trezesti in situatia in care tu nu-ti regasesti zambetul de alta data pentru a lasa totul in spate si a face acel pas imposibil in fata.
Odata cu maturizarea corpului, a gandirii si a sentimentelor simti ranile de pe suflet si nu-ti dai seama de ce te uiti in gol, pierdut, fara a sti ce este de facut in continuare. Trist este faptul ca traiesti cu amaraciunea unor sentimente de mult traite si acoperi ranile cu un pansament foarte subtire ce se numeste aparenta.
Momentul de luciditate pare ca nu mai vine si nu mai stii de unde sa mai tragi cearsaful care te protejeaza de gandurile negre care iti tot intra in creier.
Este trist ca Dumnezeu ne-a proiectat asa, sa invatam din greseli, dar in acelasi timp este fascinant...
Esti in acelasi desert de la prima dezamagire si se pare ca vantul nu inceteaza sa bata, dar as fi ipocrit daca ti-as spune ca in sufletul meu nu mai este macar un dram de speranta.
Inca mai este..
