Sufletul meu este gol. A devenit gol de la atatea ganduri fara rost, de la atatea griji, de la atata stres acumulat pentru niste persoane care nu il merita...
Nu sunt o persoana speciala, nu merit un premiu Nobel pentru ca vreau sa-i ajut pe cei din jurul meu, dar faptul ca cei pe care incerc sa-i ajut si sa le fiu aproape nu arata putina compasiune pentru ceea ce fac m-a transformat intr-un om gol.
Adevarul este ca Bucurestiul m-a schimbat: nu mai am nevoile pe care le aveam acasa, nu mai simt nevoia sa ma destainui cu lux de amanunt fiecarei persoane pe care o intalnesc, nu mai incerc disperat sa primesc atentie de la diferite persoane, nu mai incerc sa iubesc.
Pentru ca este inutil. Dragostea exista, cel mai frumos lucru din lume, dar nu intotdeauna visezi la chestii roz si imbratisari. Poate in situatii disperate si pline de singuratate, prin munte iti trec amintiri din vremuri ce au trecut, dar asta e doar un semn de slabiciune.
Blogul asta e degeaba: nu-si mai face efectul, nu da randamentul pe care ar fi trebuit sa il dea. Nu cred ca am vreo chestie aici care sa ajute pe cineva. Este doar o telenovela a vietii mele, doar ca actorii nu sunt spanioli, dar uite ca tot aici scriu, ma destainui.
Sunt doar cateva ganduri la 3 dimineata dupa o zi petrecuta in pat, ganduri irelevante, ganduri incoerente...
Sper ca dimineata ce va veni sa fie splendida si sa nu se intample nimic neobisnuit. (11/11/11)
